raza-de-soare

Despre şcoala românească postdecembristă

Când am spus despre învăţământul românesc că este pe dric, că fiecare profesor are elevii pe care îi merită, reciproca nefiind valabilă în acest caz, multe persoane s-au revoltat vizibil.

Asta mi-a amintit de o întâmplare din tinereţe. Venise pe la noi o verişoară, Doiniţa, mai mică decât mine cu vreo cincisprezece ani. La un moment dat, nu-mi mai amintesc de ce, mama a făcut-o nesimţită. S-a pus pe un plâns, de se scutura cămaşa pe ea. Intrigată, mama şi-a cerut iertare şi a întrebat-o ce a supărat-o atât de mult. Răspunsul ei a fost: mama mă face proastă, tâmpită, idioată, dar niciodată nu mi-a spus că sunt nesimţită! Cam aşa stă treaba şi cu învăţământul românesc. Toţi spun despre el că este sub orice critică, dar nimeni n-a mai spus că este un sistem de îndobitocire!

Dacă aş fi fost sensibilă la manifestările semidocţilor, aş fi evitat controversele, dar m-a ferit Dumnezeu de aşa o fericire. Bănuiesc că aş fi ajuns mai degrabă în rai, cu ajutorul neprecupeţit, dar foarte interesat, al preoţilor, dar mă lipsesc, pe moment, de fericiri viitoare, problema nefiind stringentă.

În schimb, sunt foarte sensibilă la argumente, dar şi la lipsa lor.

În 1996, la cincizeci de ani, mi-am dat seama de importanţa informaticii. Am vrut să învăţ să folosesc un calculator, deşi binevoitorii mă întrebau la ce-mi mai trebuie. Le-am răspuns că, în mod evident, n-am murit şi mă interesează să învăţ. La şcoală s-au organizat cursuri gratuite de informatică, la care am participat cu plăcere şi cu speranţă de deşteptare. N-a fost să fie. Ni s-a explicat din ce este format un calculator, câte feluri de memorie are, cum circulă informaţia prin sistem, ni s-au indicat taste care dădeau anumite comenzi sistemului, dar practic am învăţat doar cum se deschide şi se închide calculatorul. După nervozitatea cu care ni se explica ce sensibil este, şi asta făceam cu teamă! Mi-am cumpărat un calculator bun, am găsit un Idiot’s guide şi am început să lucrez. La început, când redactam, calculatorul avea comportări ciudate, ba se înşirau tabelele pe câteva pagini, ba se ştergeau fără a şti de ce. Lucrând, am învăţat din mers.

Folosesc cuţitul fără a-mi dori să ştiu din ce oţel este făcut, folosesc mixerul, aspiratorul, fără a mă interesa prea mult cum îşi fac treaba. Toată teoria învăţată la şcoală nu m-a ajutat să redactez repede şi uşor o planificare, un referat.

În 2005 m-a bătut gândul să învăţ să navighez pe internet. Uitasem prima păţanie, aşa că am apelat, din nou, la colegii de informatică. Foarte amabili, mi-au spus că mă învaţă fără nici o problemă. Sunt foarte circumspectă faţă de lucrurile care se produc prea uşor, dar pe moment n-am percutat. Intru în sală, profesoara porneşte calculatorul, eram aşa de bucuroasă de prindeam iepuri. Întreb, mai departe ce facem? Răspuns: păi, asta e tot! Tot, dar tot nu ştiam „cu ce se mănâncă” internetul acesta. Am plecat de la şcoală la fel cum venisem, apoi am găsit un copil care în jumătate de oră m-a învăţat să înfiinţez o adresă de mail, să instalez un messenger şi să navighez pe internet. Apoi am învăţat din mers ce nu ştiam. Profesoara a obţinut anul acesta gradul I.

Acum câteva zile, o prietenă era foarte necăjită pe băiatul ei. Scrisese ceva pe mail, la care avea acces şi el, iar ipochimenul râsese de ea că nu ştie să facă anumite lucruri şi îi băgase în cap că e foarte greu de navigat pe internet, aşa încât să nu-şi facă gânduri că va reuşi vreodată. Era supărată, pentru că îşi dorea mult să înveţe engleza şi căuta nişte informaţii despre pictură, despre pictori.

M-am oferit să o ajut, am mers la ea acasă şi în jumătate de oră avea o altă adresă de mail. Pentru navigare pe internet, i-am arătat că trebuie să dea, mai întâi, dublu clic fie pe Internet Explorer, fie pe Modzila Fairfox, apoi tastează subiectul care o interesează, aşteaptă ca antivirusul să scaneze, iar acolo unde este bifat cu verde poate intra în siguranţă, unde este negru sau roşu trebuie evitat. Când apare „Not responding”, trebuie să aştepte câteva momente, până se restabileşte conexiunea. Dacă dai comenzi contradictorii, sau dacă nu aştepţi să execute o comandă, înainte de a da altă comandă, sistemul se blochează câteva momente, trebuie să aştepţi până se restabileşte, apoi îţi vezi de treabă. I-am arătat cum se traduce o pagină care o interesează. Întâmplător ştiam că la „www.academia de engleză.ro” se organizează cursuri gratuite de engleză, de asemenea pe Youtube, dacă tastezi „lecţii engleză uşor şi repejor”, înveţi pronunţia corectă, pentru că şi eu mai bântui pe acolo. Am nepoţelele englezoaice, vorbesc şi româneşte şi englezeşte,  e obligatoriu să ţin un pic pasul cu ele.

Înainte de a pleca de la ea, deja folosea internetul. Într-o oră, am făcut un om fericit!

Ce fel de şcoală este aceea care te învaţă doar teorie sofisticată, iar la practică eşti lăsat pe cont propriu? Când am ieşit la pensie, la liceul la care lucrasem treizeci de ani existau trei laboratoare de chimie, două dintre ele având gaze şi apă curentă la mese, sisteme periodice electrice, nişe, în realizarea cărora depusesem eforturi deosebite. Ferestrele, erau ele vechi, dar puteau fi deschise fără probleme. După trei ani liceul „se modernizase”, nu mai este nici un laborator funcţional, toate arată ca nişte ceainării, iar pentru a deschide un geam îţi trebuie scară, pentru că nimeni n-a supravegheat cum se lucrează! Acesta e învăţământul românesc, indiferent de reacţiile celor cu musca pe căciulă.

Ce fel de învăţământ este aceea în care profesorii sunt apreciaţi după volumul enorm de hârţoage şi  după activităţile extraşcolare, nu după activitatea din clasă?

Aceeaşi „intelectuali” au sărit în sus la ideea de a se introduce, pentru evaluarea performanţelor şcolare, un test de aplicare a cunoştinţelor. Cred şi eu că nu le convine, i-ar pune la treabă. Căţei cu colaci în coadă nici n-au umblat, nici n-or să umble vreodată pe stradă. În toate timpurile, dacă voiai să realizezi ceva, trebuia să te străduieşti, să cauţi argumente pentru a face, nu pentru a nu face. Pe vremea împuşcatului, dacă voiai laborator, făceai un referat, îl înregistrai la secretariat, apoi umblai din uşă în uşă pentru fiecare lucru: mai întâi la director, pe care trebuia să-l convingi că laboratorul este necesar, deşi el ştia bine că aşa e; apoi la contabilitate periai pe contabilul şef, pentru a cere fonduri şi pentru a le obţine; apoi te duceai la maiştri pentru a-ţi executa tâmplăria sau instalaţiile, apoi la zugravi , pentru a finisa laboratorul şi tot aşa.

În România niciodată n-a avut, nu are nici acum, importanţă legea. Toţi ştiau şi ce trebuie şi că trebuie să facă, dar nu mişca nici unul vreun deget până nu-l rugai şi-l periai de nu mai rămânea scamă pe el! Fiecare român se consideră un fel de Dumnezeu al scaunului pe care stă, lucru care nu s-a schimbat deloc de-a lungul timpului. Dacă vrei să realizezi ceva, devii artist în negocieri. De câte ori întâlneam un „şezut” util realizării laboratorului, eram mereu în calea lui, aşa încât toţi ştiau că nu vor scăpa de mine decât după ce rezolv ce mi-am propus. Ca să poţi realiza ceva, trebuie să valorifici de la fiecare ce are: de la prost – prostia, de la director aprobarea, de la contabil – banii, de la meseriaşi – realizarea meselor şi a instalaţiilor ş.a.m.d. Dacă aştepţi ca fiecare să-şi facă treaba şi ei aşteaptă ca tu să-i firitiseşti, apare un cerc vicios şi nu mai faci nimic.

Uneori te ajută cine nici nu gândeşti. Cu câţiva ani înainte de a ieşi la pensie, mergând la şcoală într-o dimineaţă, mă prinde din urmă nenea Braşoveanu, zugravul şcolii, „de culoare colorată”, cum plastic se exprima un fost coleg de catedră, dar care avea un bun simţ şi o seriozitate de excepţie. Eram îngândurată, nu rezolvasem încă astuparea unui şanţ rămas între laboratorul de chimie şi anexă, după lucrările de reabilitare seismică a şcolii, reabilitare absolut inutilă, nici un cutremur nu clintise nimic din şcoală. Degeaba făcusem potecă la director, la contabilitate, şi căutam calea de a-l astupa înainte de a-şi rupe careva picioarele pe acolo, şanţul având cam 60-70 cm adâncime. Mă întreabă de ce sunt supărată. Îi spun, cam în doi peri, la care el îmi zice: păi la director v-aţi dus dumneavoastră pentru asta? Fac eu treaba! La prânz terminase. Nu m-am mai dus la director să-i spun, dar a văzut singur şi n-a fost prea fericit. Îmi spusese că nu sunt fonduri, nici materiale. Aşa se scrie istoria. Pe toţi îi rugam frumos, le mulţumeam întotdeauna, dar întotdeauna rezolvam! Toţi muncitorii serioşi merită din plin respectul nostru, dar prea mulţi licenţiaţi sunt aroganţi, cred că respectul ar trebui primit odată cu diploma de licenţă, ceea ce e departe de adevăr. Pentru a te bucura de respectul semenilor, trebuie să munceşti din greu, trebuie să-l meriţi.

Mai au românii o meteahnă, care la profesori e şi mai dăunătoare: ei cred că nu se pot afirma datorită acelora care s-au afirmat deja, ceea ce dovedeşte şi lene, dar şi faptul că nu-i dă mintea afară din casă. Fiecare dintre noi a fost, la un moment dat, la început de drum. Doar propria perseverenţa, respectul faţă de tine însăţi şi faţă de ceilalţi, te ajută să te afirmi. Nu le ai, poţi fi singur în Univers, nu te vede nimeni. Le ai, eşti vizibil şi în îmbulzeală. Întotdeauna generaţiile următoare se afirmă, dar la vremea şi conform meritelor lor. Dacă te „încadrezi în peisaj”, faci doar ce fac şi alţii, care se plâng şi stau cu mâinile încrucişate, vei trăi ca ei. Dacă munceşti în conştiinţă, întotdeauna vine şi răsplata, însă niciodată înainte de a dovedi ce poţi, ce meriţi. Nu mă refer la ceea ce îţi pot oferi pilele, pentru că acel tip de răsplată, de afirmare, este efemer: cade pila, zbori şi tu!

A merge pe calea necesară este înţelepciunea de a face totul pentru a realiza ce ţi-ai propus. Pe calea potrivită îţi dezvolţi şi spiritul de observaţie, îţi flexibilizezi relaţiile cu cei din jur, respecţi şi eşti respectat.

Cândva, eram în biroul unei doamne, colonel de poliţie, o femeie frumoasă, deşteaptă şi cu mult umor. A sunat-o fiica dumneaei. O trimisese să rezolve ceva, dar nu reuşise. Mama, revoltată, i-a spus: dragă, ţi-am spus de atâtea ori, dacă vrei să obţii un lucru şi eşti dată pe uşă afară, intri frumos şi civilizat pe geam! Acesta-i şpilul oricărei realizări.

Mândria de a fi român, pur şi simplu, este un bluf. Adevărata mândrie este aceea de a fi un român deştept, cu respect pentru munca bine făcută, pentru semeni, pentru pământul natal. Altfel, cum bine spune înţelepciunea populară, şi capra râioasă tot coada în sus o ţine!

Şcolarizarea gratuit ă te formează conform nevoilor acelora care ţi-o plătesc. Priveşte parlamentarii noştri şi vei şti despre ce interese este vorba. Vrei să înveţi a trăi pentru nevoile tale, plăteşti. În timp, în bani, în căutări, în rătăciri înainte de a găsi drumul potrivit. Cu cât efortul personal e mai mare, cu atât rezultatele sunt mai spectaculoase, dar merită cu prisosinţă. Viaţa construită cu eforturi proprii este presărată de împliniri, de magie.

Dar, pentru a simţi magia vieţii, trebuie să ştii ce vrei şi să ştii să vrei!

Nu credeam că voi mai apuca vremea schimbării sistemului. Ştiam că va veni, dar nu ştiam când. Unii profesori sunt serioşi, bine pregătiţi, de aceea mă deranjau suspiciunile de fraudă şi de neseriozitate care planau, practic, asupra tuturor slujitorilor şcolii. Monitorizarea electronică a examenului de bacalaureat este o cale de a separa grâul de neghină, de a evalua un sistem de învăţământ bolnav, de care toţi eram nemulţumiţi, dar nimeni nu făcea nimic pentru a-l schimba. Prin proasta organizare, prin tolerarea incompetenţei, a superficialităţii, a hoţiei, sistemul de învăţământ românesc a înăbuşit, într-un număr prea mare de şcoli şi de facultăţi,  inteligenţa românească, bunul simţ, corectitudinea, competenţa. Au fost momente în care, ca examinator la bacalaureat, mi-a fost ruşine că sunt profesoară, că fac parte din aceeaşi categorie profesională cu unii profesori de acolo.

Primul pas, monitorizarea rezultatelor sistemului, a fost făcut. Sper, din toată inima, să se facă şi paşii următori. Scuturarea drastică a programelor şcolare, şcolarizarea obligatorie limitată la opt clase , profesori bine pregătiţi pentru a face faţă cerinţelor actuale ale educaţiei, înfiinţarea de şcoli profesionale, examene servere pentru admiterea la liceu sau facultate, astfel încât diplomele să ateste cunoştinţe, competenţe, să nu mai fie hârtii fără valoare.

E o prostie să obligi să înveţe nişte copiii care nu vor, sau nu pot, unii dintre ei ajungând chiar licenţiaţi, cu diplome fără acoperire, când ei ar fi mult mai potriviţi ca meseriaşi.

Elevul Dinu dintr-a XII-a

Rareori mă uit la OTV, emisiunile dumnealor nefiind genul meu. Ca să nu mai spun că, după ce am trăit într-o dictatură a proletariatului, mă îngrozeşte o nouă dictatură a poporului! A poporului şcolit în perioada postdecembristă, care ia de bun că tot ce zboară, se mănâncă!

Într-una din serile trecute însă, mi-a atras atenţia subsolul imaginii, unde scria că, la intervenţia OTV, elevul Dinu poate susţine examenul de bacalaureat, iar dirigintele elevului, Viorel Ionescu, de la liceul greco-catolic „Sfântul Iosif” din Bucureşti, a fost dat afară din învăţământ. Am înţeles că era a doua emisiune, aşa că am căutat pe Youtube prima parte.

Am ascultat cu revoltă felul în care un profesor de sport, dirigintele clasei, şi preotul Ciprian Sascău au încercat să frângă aripile unui tânăr care se exprima cursiv, convingător, care dovedea bun simţ, educaţie, dar o răbdare ajunsă la limită. O notă de patru la purtare pe semestrul întâi, pentru o poză, cu ţigara în gură, pe un site de socializare, şi o notă de şapte la purtare, pentru că, în pauze, umbla cu mâinile în buzunare pe culoarele şcolii, sfidând în acest fel pe profesorii lui, ar fi putut să împiedice participarea lui la examenul de bacalaureat. Am ascultat pe colegul lui, şef de clasă, cum abia lega cuvintele, cum îi spunea lui Dinu că şi-a făcut-o cu mâna lui, pentru că nu s-a încadrat în normele cerute, am ascultat răspunsul lui Dinu, care argumenta de ce are dreptate, am auzit părinţi susţinându-l, profesori care ignorau ce spuneau părinţii, mesaje ale colegilor lui Dinu. Am ascultat despre contribuţia postului OTV la mediatizarea întâmplării, fapt ce a determinat pe cei îndreptăţiţi să cerceteze lucrurile semnalate de băiat şi să îndrepte situaţia în timp util. Asta m-a bucurat mult, cu atât mai mult cu cât Dinu a promovat bacalaureatul cu cea mai mare medie din şcoală, prin comparaţie cu toate loazele cărora acelaşi sistem de învăţământ le facilitează obţinerea unor diplome care nu valorează nimic, dar dau iluzia posesorilor că au păcălit lumea, că prin hoţie poţi trăi bine.

De prea multă vreme, pe copiii din România nu-i mai ascultă nimeni. De cum intră pe poarta şcolii, din clasa întâi, li se năruie copilăria. Începând din clasa întâi, până termină liceul sau facultatea, programele şi manualele nu au nici o legătură cu nivelul lor de dezvoltare, au multe teme, complicate, în clasa nu înţeleg mare lucru. Nu mai au timp de joacă, de recreere, copiii mai conştiincioşi învaţă şi noaptea şi sâmbăta şi duminica, fără a reuşi să facă faţă cerinţelor aberante.

Manualele sunt îmbâcsite, nu respectă succesiunea logică a informaţiilor. Cel puţin la chimie s-au introdus încă de la clasa a VII-a teme pe care noi le făceam în facultate, eliminând informaţiile elementare pe care se bazează acele cunoştinţe, iar volumul de informaţii este înfiorător de mare. Admiterea la medicină sau farmacie este o altă nebunie, se ignoră programele, materia e şi mai stufoasă, de aceea elevii trebuie să facă meditaţii. Ca profesor, în una-două ore pe săptămână, timpul abia ajunge să predai cât de cât materia, dar nu ajunge pentru exerciţiile care ar facilita învăţarea, înţelegerea.

Profesorii sunt pregătiţi superficial, volumul enorm de hârţoage pe care trebuie sa le completeze slujitorii de la catedra îi împiedică să se ocupe de ceea ce ar trebui, de elevi, de munca la clasă, mulţi inspectori sunt despotici. În 34 de ani de învăţământ, o singură dată, imediat după ’89, am fost evaluată după activitatea de la oră. În rest, DOAR dosare, hârtii, ca şi cum rostul profesorului este să se justifice prin hârtii, nu prin rezultatele elevilor. Dacă vă mai amintiţi, în 2004 a mai fost o aşa-zisă cruciadă a celor mai buni absolvenţi de la liceul “Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, care semnala felul în care îi trata dirigintele lor, profesorul Georgescu, felul în care şcoala le-a mutilat viaţa, învăţându-i să mintă, să fie laşi, dar a fost muşamalizată, spunându-se că profesorul este un bun pedagog!!!

Cândva, directorul şcolii la care am lucrat a bătut crunt un elev, în cabinetul dumnealui, în faţa câtorva profesori şi maiştri, pentru că ar fi smuls o priză dintr-o sală de curs, nefiind supravegheaţi de nici un profesor. Elevul l-a rugat ca, dacă tot l-a bătut, să nu-l mai pedepsească în plus, dar directorul l-a şi exmatriculat , la finalul clasei a XII-a. Aceia care au văzut bătaia au tăcut când directorul a spus ca elevul minte, că n-a fost bătut, ba chiar au votat exmatricularea! O singură profesoară, de matematică, s-a abţinut de la vot. Ştiind-o serioasă, am întrebat-o, după consiliu, ce ştie ea şi nu ştim noi şi mi-a relatat că a fost martoră când directorul l-a bătut cumplit pe elev. Astfel de oameni distrug inteligenţa românească, dorinţa de a învăţa a copiilor, spiritul lor de dreptate, uneori şi viitorul lor, sub privirile mult prea indiferente, dacă nu chiar îngăduitoare, ale celor din jur.

Nu văd rostul religiei în şcoli, obiect care nu numai că încarcă inutil programa şi nu e chiar facultativ cum se spune, dar e încă un deserviciu adus educaţiei, credinţei reale, nu de faţadă, preoţii nefiind printre cele mai potrivite modele pentru copii, pentru că dintotdeauna se spune să faci ce spune popa, nu ce face el. În ultimul timp prea mulţi preoţi fac mai mult rău credinţei, prin felul în care se poartă, decât fac sectele, multe din învăţăturile şi practicile lor fiind demne de inchiziţia evului mediu. Ca să nu mai spun cum am văzut că se fac orele de religie: mulţi profesori lipseau, copiii pierdeau vremea. Iar când veneau, era circ în clasă!

Despre religie ar trebui discutat doar când vârsta unui om îi permite să înţeleagă fundamentele credinţei, pentru a alege în cunoştinţă de cauză felul în care îşi manifestă credinţa, respectiv religia. Şi nu în şcoală, ci la biserică, acasă, în cercuri facultative. Credinţa este o opţiune interioară, nu de faţadă. Religia se predă în şcoli la fel ca oricare obiect, de către oameni aflaţi pe toată scara de competenţă, de la zero la foarte buni. Doar că, fiind legată de suflet, cei incompetenţi schilodesc sufletele copiilor, înainte de a înţelege ei despre ce este vorba, ce înseamnă credinţă, ce înseamnă Dumnezeu, unde se află el.

Credinţa ar trebui să ne unească, religiile ne dezbină. Necredincioşi, ghiauri, goici…Tot ce faci pare a fi păcat pentru preasfinţiile lor, trebuie să trăieşti iadul pe Pământ, pentru a ajunge în raiul iluzoriu, în timp ce ei valorifică din plin binele şi raiul terestru. Credinţa ar trebui să ne facă mai buni, mai toleranţi. „Să ridice piatra acela care n-a greşit niciodată”, spune Biblia. Faţă de câte biserici sunt sau se ridică în România, faţă de numărul uriaş de preoţi care au ieşit şi ies pe porţile facultăţilor de teologie în ultima vreme, vi se pare că suntem mai buni, mai toleranţi, mai muncitori?

În Turcia sau India nu există prea multe reguli de circulaţie, dar nici accidente. La noi, fiecare mişcare în trafic este reglementată, dar clipă de clipă sunt mediatizate accidente înfiorătoare. Nu cumva pentru că teama de a nu călca vreuna dintre regulile de circulaţie, determină accidentele? La fel se întâmplă şi cu „poruncile”, dogmele şi canoanele care au înlocuit bunul simţ. Teama provoacă oamenilor mai multe daune decât neştiinţa, iar la noi ameninţările, represiunile, abuzurile, sunt atât de frecvente, încât anormalul a căpătat aparenţa normalităţii. În asemenea condiţii un elev bine pregătit a putut fi pus în situaţia de a nu intra în bacalaureat, în timp ce elevi mai puţin pregătiţi, sau chiar nepregătiţi, nu au această problemă.

„Nu cerceta aceste legi”, că poate-ajungi să le-nţelegi şi vei putea să te dezlegi…

Pentru MAMA, pentru toate mamele din lume

Se împlinesc şapte ani de la trecerea ei în nefiinţă. Şapte ani care au trecut pe nesimţite, ca vântul, dar care n-au şters din inima mea respectul şi recunoştinţa pentru MAMA, aceea care, fără e se gândi o clipă la ea, mi-a aşternut viaţa la picioare, m-a format ca om şi ca profesor, mi-a dat tot ce a ştiut ea mai bun pentru mine. “Cine are părinţi pe Pământ, nu în gând, mai aude şi azi glasul lumii plângând”. Iar de nu-i mai avem pe părinţi pe Pământ, să-i purtăm cu iubire şi-n inimi şi-n gând!

Cu dragoste, recunoştinţă şi neuitare, spre amintire…

Profesor Rodica Stănilă

O  viaţă de om

S-a născut la 26.10.1913, într-o familie necăjită, dar răzbătătoare, din satul Buciumi, comuna Ştefan cel Mare, judeţul Bacău, aceea care avea să fie profesoara Anica Năduh, născută Iorga. Avea câţiva  ani şi patru fraţi, când tatăl i-a murit în primul război mondial.

A făcut facultatea de chimie, sponsorizată fiind de o familie din Bacău. Pe atunci intra la facultate cine voia şi termina cine putea. S-au înscris în anul întâi 120 de studenţi şi au terminat facultatea vreo 25. Nu te obliga nimeni să faci facultate. A alergat după fiecare bănuţ pentru a-şi putea achita taxele, de aceea a învăţat pe rupte. După terminarea facultăţii a trebuit să-şi caute post, pentru că nimeni nu-ţi oferea aşa ceva, iar posturi de chimişti nu erau prea multe în ţară la acea vreme. A lucrat la fabrica de hârtie de la Letea , la fabrica de zahăr de la Bod, a fost profesoară la un liceu din Bălţi. La Bălţi a predat în perioada celui de-al doilea război mondial, când tata era pe front. Profesoară fiind, avea şi servitoare şi ordonanţă. Nici pe vreme de război profesorii nu erau aşa de prost plătiţi în România, ca astăzi!

S-a refugiat odată cu înaintarea frontului. A ajuns la Craiova, apoi la Gemenea, la liceul militar de la Mânăstirea Dealu şi de acolo la Scoala Medie 3, cum se numea pe atunci liceul “Ienăchiţă Văcărescu”. De la acest liceu a  şi  ieşit la pensie în anul 1970, fiind directoare adjunctă, deşi niciodată n-a fost membră de partid. Nici viaţa n-a fost blândă cu ea, nici ea n-a fost blândă cu elevii, dar mulţi îi poartă recunoştinţă pentru felul în care  i-a format ca oameni. Că n-a fost greşit felul în care erau educa ţi tinerii în trecut o dovedeşte modul în care aceştia muncesc şi acum: cu multă seriozitate, cu respect pentru muncă şi pentru banul muncit, pentru om şi pentru felul în care se formează el.

A fost prima profesoară de chimie cu gradul I din judeţ.

Democraţia noastră de doi bani a dus-o în faţa justiţiei pentru nişte terenuri ce i se cuveneau ca moştenire de la părinţi. A întâlnit avocaţi care luau bani şi de la ea şi de la partea adversă, pe care i-a recuzat şi a început  să-şi apere singură procesele. A întâlnit judecători ale căror sentinţe nu aveau nici o legătură cu legile scrise sau nescrise. A pierdut printr-un recurs declarat tardiv, în numele ei, împotriva unei hotărâri favorabile ei, de nişte nepoţi care recunosc faptul că ei l-au declarat printr-o piesă aflată la dosar , dar n-a putut anula acel recurs în nici un fel. Anul trecut încă s-a apărat singură şi a obţinut o hotărâre definitivă, irevocabilă, investită cu formulă executorie, dar funcţionarii statului nu vor s-o pună în aplicare şi să-i elibereze titlul de proprietate. Avea codul de procedură civilă, îl ştia ca apa pentru că-l studia amănunţit pentru fiecare proces.

Fiecare clipă de viaţă a fost trăită intens, majoritatea problemelor personale şi le-a rezolvat singură. Spunea mereu: asta pot eu! Mai trăiesc să-mi văd nepoţii mari, mai trăiesc să-i văd terminând facultatea, mai trăiesc să-i văd la casele lor, mai trăiesc să-mi văd strănapoţii! Orice moment avea un scop. Pe ultimul n-a mai apucat să-l vadă realizat, dar cred că, de acolo, din cer, urmăreşte ce se întâmplă şi în această privinţă.

Probabil de aceea a murit neîmpăcată, pentru că, din ziua morţii până în ziua înmormântării, în apartament a fost o tensiune foarte puternică. La înmormântare a venit şi Vasile, unul dintre nepoţii care şi-au bătut joc de vârsta ei şi au plimbat-o prin procese, pentru că ea a încercat să se înţeleagă cu ei, dar ei au crezut că o vor elimina uşor. Fratele lui, Costică, a făcut liceul la Târgovişte, pe cheltuiala părinţilor mei, aşa a ajuns el la primăria din comună şi a putut să-i facă rău. După slujbă  în apartament atmosfera a devenit liniştită, iar cineva a spus, mai în glumă, mai în serios, că s-o fi luat după Vasile cel cu pricina, să-l bântuie! N-ar fi exclus, pentru că era un astfel de om, care nu lăsa nimic nerezolvat! Dacă vrei, poţi! Toată viaţa, chiar şi în momentul morţii, a avut demnitate.

Pentru ea nimic nu era prea greu de făcut, nici la 90 de ani. Cu o săptămână îneinte de a muri şi-a scuturat preşurile din casă. Câţi dintre noi mai pot spune asta? A fost şi a rămas un model pentru mulţi! La înmormântare, unul dintre foştii dumneaei elevi, dl. Parnia, vecin cu capela Mitropoliei, a ţinut să spună câteva întâmplări de suflet din viaţa de elev, pentru care îi mulţumesc.

Era un firicel de om, dar şi pe patul morţii a dovedit o voinţă uluitoare! Pe 14 iunie am aflat că are cancer generalizat, pe 15 iunie a căzut la pat. S-a stins pe 23 iunie 2004 la ora 19:45. Dumnezeu s-o odihnească în pace!

Despre  România, mai mult sau mai puţin pitorească              

„Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă”

Cine spune că America este ţara tuturor posibilităţilor, n-a trăit în România, o ţară plină de contradicţii uimitoare, de oameni sclipitori, deseori geniali, care fac din coadă de câine sită de mătase, care îţi dau şi haina de pe ei dacă te văd la necaz, dar care te lasă, fără ezitare, doar cu frunza de viţă pe tine dacă nu eşti atent, care îşi fură singuri căciula, care reacţionează haotic, ilogic, sunt în stare de cele mai mari nedreptăţi faţă de marile valori naţionale, fie ele umane, istorice sau naturale, dar care îşi iubesc animalele mai mult decât pe ei înşişi. O ţară în care mahalagismul şi hoţia au intrat în normalitate, unde discreţia nu mai reprezintă nici măcar o amintire, ţară în care manipularea şi nedreptatea fac ravagii, simţul dreptăţii, al corectitudinii, bunul simţ, s-au redus la zero, prietenia şi încrederea în semeni nu mai sunt nici măcar deziderate. O ţară în care legea îi apără pe hoţi, pe leneşi, pe şmecheri şi-i nedreptăţeşte pe oamenii cinstiţi şi harnici, în care oamenii care muncesc n-au ce mânca, iar hoţii nu se feresc să se ştie ce, cât şi cum au dobândit, o ţară ajunsă de basm datorită modului original în care a fost şi este gestionată!

O ţară în care Dobrin şi Gică Petrescu au murit în mizerie, în care Ion Lucian , doctorul Pesamosca şi alţi oameni valoroşi au pensii de câteva sute de lei, din care cu greu pot supravieţui, iar aceia care ne-au adus în starea asta îşi schimbă jeep-urile ca pe şosete, ţară în care se desfiinţează teatre, şcoli, spitale, pentru a nu fi disponibilizaţi excesiv de numeroşii funcţionari publici, plimbătorii de hârtii, cei ce blochează orice iniţiativă, angajaţii-pile ai nomenclaturii pre şi postdecembriste, care doar de faţadă se ceartă între ei, dar sunt uniţi împotriva noastră, interesaţi doar de propriile avantaje. Patriotism? O, nu, se poartă „europenismul”! Nouă ni se spune ce mare avantaj avem prin desfiinţarea frontierelor, necesară de fapt pentru afacerile lor tenebroase, apoi ne pun cip-uri, ca să nu ne mişcăm de capul nostru, să nu le încurcăm socotelile! Ei vor egalitate, dar nu pentru căţei, cum bine spune fabula. O ţară de vis, transformată într-un coşmar.

Ţara în care s-a micşorat vizibil numărul acelora din categoria „pentru căci”, în schimb a crescut vertiginos numărul acelora din categoriile „mersi mult” şi „bonjur dragă”! Adică, a europenizaţilor! O ţară în care cultura nu mai are valoare, în schimb are mare trecere să fii „cool”, să ai „balcoane” siliconate, să-ţi speli toate rufele murdare „live”, la televizor sau în presă, firmele să fie scrise musai în limba engleză, se mai poartă şi chineza, uneori japoneza, în nici un caz limba română. Ţară în care, practic, nu vezi film  fără sex, la toate orele zilei, în care prea mulţi părinţi nu au bani să-şi îmbrace şi să-şi hrănească decent copiii , în timp ce beizadelele calcă oamenii pe trecerile de pietoni şi nu păţesc nimic.

Decebal, Mihai Viteazul, Horea, Cloşca şi Crişan, Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza, sunt doar câţiva dintre marii eroi ai neamului eliminaţi prin trădare, i-am trădat pe nemţii care ne erau aliaţi în al doilea război mondial, pe vecini şi pe prieteni în vremea Securităţii, ne-am trădat chiar şi pe noi înşine, chiar propriile interese, în prezent.

Nu mai avem credinţă în Dumnezeu, deşi facem mare caz de ea. Sau, poate, tocmai de aceea. Facem din ce în ce mai des pelerinaje la locurile mai mult sau mai puţin sfinte, plătim acolo bani grei, dar îmbunătăţirile nu sunt semnificative tocmai pentru că la Dumnezeu nu are trecere făţărnicia. Pentru că, după ce s-au plătit zeci de acatiste, care au înlocuit indulgenţele din vremea inchiziţiei, o luăm de la capăt cu calomniile, cu certurile, cu hoţiile, cu compătimirea sau sprijinirea acelora care se pretează la aşa ceva.

O ţară în care liderii de sindicat plătesc oamenii să iasă în stradă, în timp ce ei huzuresc în palatele construite pe seama prostiei omeneşti.

O ţară plină de aşa-zişi analişti, care se pricep la orice, până-i pui la treabă. Acolo nu se înghesuie, pentru că nu-şi pun mintea cu toţi nebunii!

România este o ţară a TUTUROR posibilităţilor, în care realitatea întrece orice imaginaţie! Faţă de ce e posibil la noi, America e zero! Barat!

Pentru ţara asta, pe care o iubesc, pentru care mă doare sufletul, am scris în speranţa că ne vom trezi „din somnul cel de moarte” şi vom încerca a ne desprinde din lanţul karmic în care suntem prinşi, prin revenire la valorile creştine, la credinţă.

Prin valori creştine nu înţeleg neapărat religia, care conţine destulă manipulare şi nedreptate, care are deja prea mulţi slujitori lipsiţi de credinţă sau cu rea-credinţă, care învrăjbesc oamenii în loc să creeze punţi între suflete, ci la adevărata credinţă în Dumnezeu, pentru care nu ai nevoie de intermediari, credinţă conform căreia fiecare om are în el însuşi suflarea divină, duhul sfânt, toată tăria de care are nevoie pentru a fi fericit. Mă gândesc la acel „ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”, la acea judecată proprie numită autocenzură, singura în măsură să reechilibreze balanţa, atât de dereglată, a vieţii pe care o trăim.

Şi am convingerea că ne vom trezi curând, pentru că oricărei forţe i se opune, întotdeauna, o forţă egală şi de sens contrar. Este o lege a fizicii, care nu poate fi contracarată de voinţa omenească. Numărul celor ce se trezesc se apropie de valoarea critică, acea valoare care va redresa balanţa pentru o lungă perioadă de timp. Aşa cum spunea Nichita Stănescu, nu mor caii când vor câinii.

Pentru aceia care nu ştiu, o rotaţie completă a Soarelui şi a Lunii, după care ajung în punctul din care au plecat, durează aproximativ 26.000 de ani, cam tot atâtea inspiraţii câte are un om, în medie, un într-o zi. Ca şi la ciclul diurn, o perioadă de cca 13.000 de ani funcţionează ca un fel de noapte în acţiunile oamenilor, în care răul pare a avea preponderenţă, apoi vine cealaltă perioadă de 13.000 de ani în care omenirea îşi revine, răul se ascunde în întuneric şi puterile lui sunt foarte scăzute, sub asaltul evoluţiei spirituale. Se pare că anul 2012 este tocmai momentul trecerii de la noaptea majorităţii, la zorii unei noi mentalităţi despre lume şi viaşă, în care adevărurile ascunse nouă de-a lungul veacurilor ies la lumină, în care oamenii par a se trezi la viaţă, în care răul se va topi precum neaua la venirea primăverii. Numărul acelora care se trezesc este din ce în ce mai mare, iar 2012 se oare că este momentul în care va depăşi valoarea critică şi balanţa se va inclina în sensul binelui. Dovadă este şi faptul, cunoscut din străbuni, că şarpelui, când îi e să moară, iese la drum . Acum tot răul se face pe faţă, fără nici o limităş fără nicio grijă de consecinţe.

Iubire, bibelou de porţelan

Raţiunea se bazează pe o serie de concepte, impuse prin recompense şi pedepse, prin educaţie, care ne determină deseori să ne purtăm contrar legilor firii. Ea este linia care desparte visul de realitate, care stabileşte limitele individuale ale posibilului, care ne împiedică să simţim frumuseţea vieţii, să trăim normal Prin intermediul raţiunii suntem manipulaţi de aceia care ne prestabilesc reacţiile.

De la ideea despre iubire a lui Minulescu, până la percepţia aceluiaşi sentiment în zilele noastre, distanţa este mare, şi creşte pe măsură ce trece timpul. Blocaţi de teama de a iubi, ne rostogolim din ce în ce mai repede pe panta banalizării, sau, mai rău, a vulgarizării iubirii.

Şi prietenia a fost golită de conţinut, pentru că şi ea ar putea uni oamenii. În „Imnurile sacre” Pitagora spunea: „dintre oameni, fă-ţi prieten pe cel încununat de virtute; nicicând să nu-ţi urăşti prietenul pentru o greşeală de nimic, atât cât poţi; căci posibilul e vecin cu necesitatea”. Aproape nimeni nu mai încearcă să stabilească o relaţie de prietenie, pentru ca apoi să vadă dacă şi cum poate evolua. Majoritatea oamenilor îşi caută „perechea”, fără a încerca să afle dacă, în afară de discutabilul sex, mai au şi altceva în comun.

Din rea credinţă sau din prostie, mesajele mass-media identifică iubirea cu sexul. Ceea ce se promovează a fi dragoste, iubire, este doar actul fizic, şi acela vulgarizat. Deseori se confundă notorietatea cu valoarea. Un tâmpit poate fi notoriu, dar care e valoarea lui morală?

În lumea vie, scopul actului sexual este perpetuarea speciei, se întâmplă doar în perioade anume din ciclul anotimpurilor. Natura nu lasă nimic la întâmplare, prin actul sexual se transferă (sau se risipesc) energii vitale valoroase. Pentru adepţii şcolii din Atena, pasiunile sunt folositoare, acestea nu trebuiesc distruse, aşa cum ne învaţă stoicii, ci doar să li se reprime excesele, făcându-le, în acest fel, slujitoarele entuziaste şi active ale inteligenţei.

În multe filme partenerii, cum se văd, sar unii pe alţii şi-şi smulg hainele, gestul dorindu-se a fi perceput ca o dovada de dragoste. Modelul a fost deja preluat şi de noile seriale româneşti, dar actorii români nu sunt la fel de „autentici”! Tot circul acesta, promovat şi întreţinut, are la bază interese economice. Formând într-un anumit fel oamenii, reacţiile lor sunt previzibile. Ni se induce sentimentul de vinovăţie, pentru că nu suntem ca ei, apar medici specialişti care se ocupa de sexualitate, medicamente din ce în ce mai puternice şi degradante, care provoacă excitarea nefirească, determină şi întreţin o stare de dependenţă, producând dezechilibre, determină apariţia unor degeneraţi, care trăiesc doar prin, sau pentru, sex: violatorii, incestuoşii, pedofilii, zoofilii etc. Au apărut sânii siliconaţi, buzele umflate grotesc, penisurile mărite, medicamente afrodisiace, viagra. Se amplifică voit valoarea comercială a sexului, golind actul sexual de orice fel de sentiment.

Sunt pline tabloidele de tehnici pentru a suci gâtul unui bărbat sau pentru a agăţa o femeie, expresiile fiind consacrate. Bărbaţii sunt sfătuiţi cum să facă preş din femei, femeile cum să se transforme în preşuri pentru bărbaţi. Intelectul ambilor este ignorat cu desăvârşire.

Partenerii de sex par a fi din ce în ce mai uşor de găsit, tot datorită manipulării: dacă nu vrei, eşti anormal(ă), închistat(ă), neevoluat(ă)… Dacă o faci, nu mai spun, că ştim cu toţii expresiile acelea triviale. Oricum ai da-o tot prost ieşi, asta şi urmărindu-se!

Este indusă cu perseverenţă ideea necesităţii începerii vieţii sexuale cât mai devreme, fără a se ţine seama de evoluţia organismului copilului spre maturizare. S-a ajuns, astfel, în situaţia îngrijorătoare ca în România să devină anual mame peste 150.000 de fetiţe cu vârste de 10-14 ani, dar nimeni nu pare a avea interesul să se implice. Imagini porno în schimb, peste tot!

Societatea a devenit obtuză şi, în caz de viol, persoana violată este pusă la zid! Pentru că manipulatorii ştiu să-şi facă treaba ca lumea, îşi cunosc interesele. Iar manipulaţii, de asta sunt manipulaţi, pentru că atât îi duce mintea (raţiunea!), şi nu prea are cine-i deştepta!

Când a apărut în mass-media ştirea cu un director de liceu, din Bucureşti, care întreţinea relaţii sexuale cu o elevă, s-au găsit voci care să spună că eleva e de etnie rromă, că ea ar fi vinovată. Se ignora faptul că directorul era plătit pentru a-i educa pe copii, nu pentru a profita de naivitatea lor. Ce se întâmplă acum în şcoli se întâmpla mereu, pentru că îmi mai amintesc şi de alte scandaluri din şcoli, care, ca şi cele legate de preoţii pedofili sau afemeiaţi, au rămas în coadă de peşte, în această lume mărginită de interese meschine.

Se ignoră faptul că oamenii au şi suflet, căruia prea puţini îi cunosc importanţa, prea mulţi îi simt lipsa. Sexul este doar unul dintre motoarele vieţii. Celălalt, mai puternic, este iubirea. Când există iubire adevărată, barierele dintre oameni dispar. Când nu există, orice motiv devine bun pentru ceartă, pentru tensiunea aceea densă, întreţinută, care otrăveşte tot. Poţi controla pe cineva prin sex, dar nu-l poţi face să te iubească. Iubirea e altceva, nu se poate obţine niciodată prin constrângere. De aceea este atât de ridiculizată, încât prea puţini se încumetă să şi-o manifeste. Mai degrabă se feresc de ea, ca de o boală. Viaţa pare uneori apăsătoare, pentru că oamenii evită să fie ei înşişi, se feresc de sentimente frumoase, de implicare sufletească. Iubirea este un liant puternic, dar, din diferite motive, nimeni nu doreşte să fim uniţi! Cine mai vorbeşte astăzi, în educaţie, despre vocea inimii?

Iubirea şi sexul  pot face minuni împreună, reprezintă magia vieţii. Prin separare, efectul fiecăreia se reduce, practic, la zero. Mulţi nu-şi găsesc echilibrul niciodată, pentru că „educaţia” îi împiedică să afle calea spre fericire. Şi ades, tot ea, îi face să piardă într-o clipă tot ceea ce au dobândit cu mult efort. Orice lucru cu adevărat valoros se obţine şi se întreţine cu efort. Ni se abate mereu atenţia în altă parte: specificul masculin, eternul feminin, o luptă permanent cultivată şi întreţinută între cele două jumătăţi egale, dar nu identice, ale aceluiaşi întreg care, dacă s-ar uni, ar sfărâma toate tiparele lumii, toate graniţele universului. Dar ele se luptă, inutil şi prosteşte, uneori până la moarte, alteori nici moartea nu le desparte. Pe viaţă şi pe moarte se risipeşte forţa creatoare a întregului care ar fi putut fi!

De la cei de vârstă apropiată mie, formaţi în ideea că sexul e ceva jenant, despre care nu trebuie să vorbeşti, până la cei foarte tineri, ale căror modele îi pot determina să se poarte precum maidanezii, suntem risipiţi pe toată scara combinaţiilor posibile. 1989 a marcat trecerea de la excesul de pudoare la lipsa totală a ei, vulgaritatea şi dezmăţul fiind practicate de multă vreme de cei sus-puşi, ajunşi din nou la cârmă.

Bărbaţilor li se induce ideea că virilitatea înseamnă cât mai multe contacte sexuale. Femeilor li se inoculează ideea că nu sunt altceva decât mijloacele prin care bărbaţii îşi manifestă virilitatea. În acest fel feminitatea şi virilitatea au fost transformate în arme ale unui absurd câmp de luptă, iar actul sexual a devenit un fel de sport, în care lauda e la modă, iar discreţia nici amintire.

Există prin taigaua siberiană oameni care nu au ocazia să facă sex prea des, dar care trăiesc, viguroşi, până pe la 150 de ani. Dacă stai de vorbă cu ei, au o înţelepciune greu de egalat. Cum se vor fi descurcat, oare, aşa bine?

Viaţa este un dar de la Dumnezeu, iar noi ne-o irosim cu certuri, fiţe, fasoane, ură, lene. Apoi ne trezim bătrâni. Nici nu ştim când, nici nu ştim cum, a trecut timpul, am fi avut atâtea de făcut. Timpul este singurul lucru ireversibil, este singura pierdere irecuperabilă.

Femeile sunt de obicei mai reţinute în a face sex. Poate pentru că, instinctiv, simt că trebuie făcut doar în unele momente şi cu anume scop. Dar pe toţi îi mână „moda”: zilnic, de „n” ori pe săptămână, săptămânal, lunar, la un an, în vis, nici în vis… Nu se spune nimănui că din clipa în care ne naştem începem să îmbătrânim, nu e boală ci o evoluţie firească. Fiecare vârstă are frumuseţea ei,  toţi mergem de la tinereţe înspre bătrâneţe. Ar trebui să învăţăm să trăim frumos pentru a îmbătrâni frumos. Lipsa de respect faţă de semeni, indiferent de vârsta şi sexul lor, reflectă lipsa de respect faţă de noi înşine. Dacă nu ne trezim, dacă nu înţelegem rostul şi frumuseţea vieţii, vom căuta, mereu, fără a găsi vreodată, acel „obiect cu existenţa efemeră”! Pentru că nu se mai află, nici măcar, pe noptieră! Am renunţat, cu inconştienţă, la cel mai frumos şi înălţător sentiment dat oamenilor de Dumnezeu, la iubire!

boli cardio-vasculare sfatul bioterapeutului

În ultima vreme bolile cardiovasculare ocupă primul loc în ceea ce priveşte morbiditatea şi mortalitatea. De aceea este bine să încercăm să prevenim sau să atenuăm efectele lor, pentru a nu ajunge pe lumea cealaltă înainte de vreme.

Una dintre căile prin care ajutăm sistemul circulator să funcţioneze bine este folosirea ceaiurilor din plante. Multe dintre ele se folosesc doar la prescripţia medicului şi sub supravegherea lui, dar sunt şi ceaiuri pe care le putem folosi fără prescripţie, neavând contraindicaţii. De exemplu florile şi fructele de pădu-cel favorizează circulaţia sângelui în vasele coronariene şi cerebrale. 3-4 grame de frunză mărunţită se opăresc cu o cană de apă fierbinte, se lasă 15 minute să infuzeze, apoi se bea.

De reţinut, din tehnicile chinezeşti şi japoneze de pregătire a ceaiului, este faptul că nu se foloseşte apa clocotită pentru infuzie, care distruge aroma ceaiului, ci apă la cca 70 de grade, adică se mai lasa un pic apa să se răcorească, după ce a clocotit. De asemeni, nu se lasă plantele să infuzeze mai mult de 10-15 minute, pentru că în intervalul acesta de timp infuzează din plantă tot ce are efect terapeutic, apoi substanţele volatile se pierd.

Ceaiurile nu se beau nici foarte calde, nici foarte reci, pentru a avea efect maxim. Cel mai potrivit îndulcitor este mierea, care se asimilează uşor.

Hipotensiv este şi usturoiul care, pe lângă acţiunea sa asupra circulaţiei periferice , mai are şi efect dezinfectant , expectorant şi calmant al spasmelor musculare, antimicrobian şi antibiotic , putând fi consumat sub diferite forme.

Pentru acei ce ştiu câte ceva despre meridianele energetice, la unghia degetului mic de la fiecare mână se termină meridianul inimii. În caz de palpitaţii se masează uşor vârful degetului mic sau (şi) încheietura mâinii. Se pot purta fie un inel de argint pe degetul mic fie un medalion de aur la gât, tot cu efect preventiv sau terapeutic, dar niciodată împreună. De fapt, prin tradiţie nu se poartă simultan bijuterii de aur şi de argint, fiind de prost gust!

În caz de dureri sau palpitaţii, se pot pune palmele pe piept, la baza gâtului, suprapuse sau nu, pentru că acolo se află chakra inimii, acel centru care îi coordonează activitatea. (poziţie reiki)

În cazul iminenţei unui infarct, când e vorba de câteva zeci de secunde care despart viaţa de nefiinţă, inspiră adânc, puternic, apoi tuşeşte des şi energic; inspiră din nou, tuşeşte din nou, până când fie se rezolvă problema, fie vine salvarea pe care o anunţi când pericolul s-a mai îndepărtat. Respiraţia puternică oxigenează creierul şi inima, tusea pune sângele în mişcare. Adică facem, conştient, ceea ce inima nu mai poate face, până când se atenuează pericolul.

În cazul unei aritmii puternice se poate folosi, cu rezultate spectaculoase, Apan Vayu mudra, o poziţie a degetelor care rezolvă problema în câteva zeci de secunde! Se recomandă la primul simptom de atac de cord. Folosită de două ori pe zi, câte 15 minute, elimină riscurile bolilor cardiace.

Principiul este următorul: starea de boală este un blocaj energetic de moment, acut, pe meridianul energetic corespunzător organului afectat. Mudra asigură fluiditatea energiei prin închiderea unui circuit paralel, până când se restabileşte circuitul normal.

Pentru reglarea energetică se poate folosi, în cromoterapie , culoarea verde. Nu întâmplător ne relaxăm la pădure. Pe lângă efectul liniştitor al foşnetului frunzelor, se adaugă efectul de culoare. De asemeni rozul dă o stare euforică, o stare de bine. Se pot folosi medalioane din cuarţ roz sau din malachit pentru reglare şi tratament. Chiar dacă unii dintre dumneavoastră nu prea cred în astfel de metode, nu văd ce v-ar împiedica să folosiţi medalioanele, măcar din curiozitate, pentru că îndeplinesc şi rol estetic, nu au nici o contraindicaţie, sunt foarte ieftine comparativ cu medicamentele. Şi, mai ales, nu produc efecte nedorite, nu înlocuiesc o afecţiune cu alta, aşa cum fac cele mai multe dintre medicamente.

Taxa pe prostie

Transformarea şcolii în mijloc de îndobitocire a oamenilor nu s-a făcut fără scop precis, chiar dacă aceia care au facut-o lasă uneori impresia prostiei, nu a relei-credinţe. Prostie ar fi fost dacă şi lor le-ar fi mers rău, ceea ce, se vede cu ochiul liber, nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, chiar pe timp de criză, averile lor cresc exponenţial, în vreme ce viaţa “educaţilor” se degradează pe zi ce trece!

Dacă efectul  ar fi doar lipsa banilor, n-ar fi chiar cel mai mare necaz. Efectele sunt, însă, cu mult mai profunde. Iată de ce!

Reclama fiind sufletul comerţului, cei neinformaţi pot cădea pradă neştiinţei lor cu multă uşurinţă. Prostie nu e doar lipsa înzestrării native ci, mai ales, lipsa de informare corectă. Iar când ai fost pregătit special pentru a avea repulsie faţă de orice e legat de şcoală, de învăţătură, eşti la mâna oricărui şmecher.

Cu cât eşti mai apt să întorci şi celălalt obraz când eşti lovit, să ierţi, să sari în ajutorul semenului aflat, în aparenţă, în dificultate, cu atât tu de rostogoleşti mai jos, iar el urcă. Cum  spune înţelepciunea de veacuri, dai nas lui Ivan, el se urcă pe divan! Cât despre ajutor divin, se pare că nici Dumnezeu nu-i rabdă pe proşti, ştiut fiind că le dă, dar nu le bagă în traistă!

Dacă educaţia nu se face în şcoală, undeva tot se face. Pentru că fiecare clipă este o lecţie de viaţă. Învăţăm de când descindem în lumea asta, până când o părăsim pentru alte lumi, presupus a fi mai bune! Clipă de clipă! De unde? De la cei care ne-au pregătit pentru a fi receptivi la mesajele lor, de la aceia care n-au lăsat învăţătura pe seama şcolii, ci au fost isteţi, treji, observând cu atenţie mersul vieţii. Nu degeaba se spune că prostia costă, dar cine se mai uită la tradţii, la folclor, cine îi mai ascultă pe bătrâni, câţi îşi mai odihnesc ochii pe o carte, după ce li s-a băgat în cap că învăţătura este o pierdere de vreme?

De aceea, nici nu te miri când auzi o reclamă care-ţi vinde şampon cu extract natural  de bumbac. Dacă ai fi deschis cartea de chimie cât ai fost elev, ai fi ştiut că bumbacul este celuloză pură, vata, care nu se dizolvă decât în reactiv Schweizer, deci nici nu poate fi vorba de vreun extract natural de vată!

Sau, când ţi s-ar spune că maşina ta de spălat trăieşte mai mult cu calgon, ai şti că o părticică din detergent sau din săpun se consumă, indiferent ce şi cum speli, pentru a micşora duritatea apei, reacţionând cu sărurile, de aceea în apa dură, care conţine prea multe săruri, se consumă ceva mai mult detergent! Calgonul pus în apă este regăsit în mare măsură în ţesăturile spălate, ştiut fiind că o eliminare totală a lui prin clătire nu este posibilă, putând provoca reacţii alergice a căror sursă este greu de depistat. Dar asta nu mai spune acel cântecel, nici faptul că dăm mai mulţi bani pentru a ne distruge sănătatea!

Cunosc multe persoane care se luptă kilogramele în plus, cu eforturi mari şi cu rezultate nesemnificative. Personal, am remarcat că dacă mănânc mâncare gătită sau pâine făcută de mine, mă satur repede. Dacă mănânc mezeluri , indiferent de aparenta lor calitate, parcă aş fi sac fără fund! Culmea este că mezelurile actuale nici nu-mi plac, conţin, predominant, gelatină şi apă, dar sunt « informate » pentru a fi cumpărate şi consumate, în dauna sănătăţii noastre.

Grăsimile hidrogenate, margarinele, sunt mult mai dăunătoare decât untul sau untura de porc, pentru că, în procesul de fabricaţie, antrenează o mulţime de substanţe folosite la sinteza lor, car n-ar trebui consumate. Unele nu sunt neapărat toxice. Doar că organismul nu le recunoaşte şi, în loc să se preocupe de bunul mers al funcţiilor sale, se ocupă de neutralizarea sau de eliminarea lor. Adică, se consumă inutil energie vitală, necesară altor procese, care se vor deregla la rândul lor, generând un cerc vicios.

Un alt blestem al timpurilor noastre îl reprezintă aşa-zişii nutriţionişti. Au inundat mass-media cu inepţiile lor. Dacă au reuşit să ajute o persoană cu oarece rezonanţă socială, sufocă lumea cu ideile lor…

Am căpătat, de ceva vreme, obiceiul de a citi etichetele produselor alimentare. Pe marea lor majoritate, în compoziţie am găsit acid citric, varianta sintetică a vitaminei C, care se recomandă pentru a creşte pofta de mâncare! O găsiţi în pâine, lactate, ciocolate, mezeluri, peste tot unde nu vă duce mintea că ar fi nevoie de ea!

Eşti sufocat de mass-media cu reclame pentru medicamente sau pentru aşa-zisele suplimente alimentare, care se dau fără reţetă!

Alimentele recomandate pentru diete hipocalorice, mai scumpe decăt cele normale, sunt de fapt hipercalorice, stiut fiind ca cerealele au cam tot 350-400 kcal/100 g, ca şi zahărul, indiferent dacă sunt expandate sau nu!

Auzi că suferinţa, renunţările, lipsa egourilor (expresie la modă), lipsa averilor, reprezintă singurele căi pentru a ajunge în împărăţia cerurilor, de la oameni care nu pregetă să te lase doar cu frunza de viţă pe tine, în timp ce ei adună averi nemăsurate. Preferă să le fie bine pe lumea asta, vânzându-ţi ţie, pe bani grei, mirajul vieţii de apoi. Adică, ei nu dau vrabia din mână, pe cioara de pe gard, ca fraierii pe care îi păcălesc!

Tot la modă este creştinismul  de paradă, de ochii lumii! Pelerinajele sunt, şi ele,  o bună sursă de venit pentru vânzătorii de iluzii! Dacă pelerinajul se face la câteva biserici sau mânăstiri, peste tot se plătesc acatiste, pe care trebuie să scrii suma, dovadă că nici ei nu mai au încredere unii într-alţii, şi data, pentru a şti părintele până când ai plătit! O fi vreun slujitor la poarta lui Sfântului Petru cu condicuţa iertărilor de păcate? Mă cam îndoiesc!

Ce ne lipseşte nouă cu adevărat este credinţa. Credinţa în Dumnezeu, credinţa în capacitatea noastră de a visa şi de a ne împlini visurile, credinţa că vom primi ajutor divin la nevoie, deşi mulţi au simţit, în împrejurări dramatice, mâna lui Dumnezeu asupra lor. Religia, felul cum este ea predată în şcoli, nu numai că nu ajută, dar aduce grave prejudicii. Nu numai că nu sădeşte credinţa în Dumnezeu, ci chiar o clatină cu totul şi la aceia la care există deja.

Când ai credinţă în Dumnezeu, nu ai nevoie de intermediari pentru a-i cere ajutorul şi pentru a fi ajutat. Când nu ai credinţă adevărată, apelezi la intermediari. La slujitorii Domnului, la moaşte, la tot felul de metode pentru a-i cumpăra iertarea, sprijinul, ajutorul împotriva altor semeni, ajutorul în rezolvarea propriilor probleme. Intermediarii însă, sunt o categorie aparte de persoane. Ei vor, şi reuşesc în foarte mare măsură, să ne facă să vedem realitatea prin ochii lor, în avantajul, evident, al propriilor interese.

Ce nu se spune, dar simte fiecare pe pielea lui, este că, indiferent de câte slujbe plăteşti, funcţionează, implacabil, legea cauzei şi a efectului, respectiv, ce semeni, aceea vei culege. Iar legile divine nu pot fi păcălite, plătite cu bani, pentru a nu ţi se aplica pe măsura faptelor. Nu ştiu exact ce e cu lumea cealaltă, pentru că de acolo nu s-a întors nimeni, dar ştiu exact că nu e nevoie să ajungi acolo pentru a te trezi în rai sau în iad! Ele sunt acum şi aici, pe lumea asta!

Dumnezeu este în fiecare fir de iarbă, în fiecare loc, este întotdeauna cu noi. Dar, dacă nu ştii asta, dacă n-ai aflat încă, El aşteaptă s-o afli.

Cândva am auzit un banc cu Bulă, care mi-a plăcut mult. Spunea că la ora de dirigenţie, învăţătoarea, discutând cu elevii, i-a întrebat ce lucruri rele cred ei că au mai făcut. Bulă, mai să-i scoată ochii cu mâna ridicată şi fluturând, a răspuns: am ajutat o bâtrână să urce în tramvai! Bine, i-a răspuns învăţătoarea, dar ăsta e un gest foarte frumos, toată lumea ar trebui să facă asta. Da, răspunse Bulă, dar ea nu voia să urce!

România pare a fi plină de astfel de oameni, care se reped să te urce în tramvai, deşi tu nu vrei asta.

Despre flacăra violetă sau flacăra lavandă

Deseori se întâmplă, în pestriţul univers românesc, să se ridiculizeze informaţii despre care, aceia care le comentează, nu au habar, dar, cu tupeu, se prefac a le cunoaşte. O specie mult prea răspândită la noi, “analiştii”, oameni adesea fără o calificare certă, îşi dau cu presupusul, inducând confuzia în rândul ascultătorilor. Alţii, care au primit câte un atestat, în cateva ore sau zile de instructaj, par a fi dobândit toată înţelepciunea lumii. Şi ţin, morţiş, s-o transmită şi altora. Specia asta de vieţuitoare s-a ocupat şi de flacăra violetă, “vedeta” ultimelor alegeri prezidenţiale, o metodă de purificare energetică. Aşa încât, fiecare, pe baza informaţiilor din mass- media , a tras concluzii personale, deseori departe de adevăr.

Universul este, de fapt, un ocean de energie, fluidă sau înmagazinată în materiale cu diferite stări de agregare. Cea mai răspândită formă de existenţă a materiei este plasma, un gaz ionizat, în care numărul ionilor pozitivi este aproximativ egal cu numărul ionilor negativi. De-a lungul vieţii, preluăm sau eliberăm energie pe diferite căi.

1. În timpul proceselor de respiraţie şi nutriţie, realizăm schimburi energetice cu mediul de viaţă, prin intermediul unor substanţe. Pentru acest transfer energetic, grosier, folosim sistemul respirator, sistemul digestiv, sistemul cardiovascular, sistemul excretor etc. Prin porii pielii, au loc hidratarea sau deshidratarea organismului, autoreglarea temperaturii corpului.
2. Corpul omenesc este înzestrat şi cu capacitatea de a face schimburi de energie direct cu ceilalţi semeni, cu plantele, cu animalele, prin intermediul chackrelor. Ele pot fi de dimensiuni variabile. Asemănător porilor de pe suprafaţa pielii, sunt răspândite pe toată suprafaţa corpului. Prin intermediul lor simţim privirea cuiva din spatele nostru, simţim pericolul iminent etc. Foarte importante sunt şapte, situate pe mediana verticală a corpului, de la baza coloanei vertebrale până în creştetul capului.
3. Corpul uman mai poate prelua, direct, energie cosmică sau telurică, putând direcţiona şi spre alţii aceste tipuri de energie, folosind voinţa şi mentalul, energia gând. Se pare că suntem dotaţi asemănător aparatelor de emisie – recepţie. Partea stângă recepţionează informaţiile, dreapta emite. Asta se poate face, însă, doar prin învăţare, prin evoluţie spirituală. Unii spun că au mentori spirituali, dar şi mentorii spirituali se obţin tot în urma unei evoluţii spirituale, rod al eforturilor proprii de lungă durată.

Cele mai importante chackre, în număr de şapte, se află pe linia mediană a feţei. Fiecare dintre ele este coordonată, echilibrată, de o anumită culoare, de un anumit sunet. Şi culoarea, şi sunetul, reprezintă oscilaţii dintr-un anumit interval al lungimilor de undă.

a)      Prima, numită chackra rădăcină, Fundaţia, Muladhara, este echilibrată prin culoarea roşie sau prin nota „do” de jos.

b)      chackra sacrală, chackra apelor, Swandisthana, se echilibrează cu portocaliu sau cu nota „re”.

c)      chackra abdominală, plexul solar, chackra focului, Manipura, se echilibrează folosind lavanda , culoarea galbenă sau nota „mi”.

d)      chackra inimii, Anahata, poate fi echilibrată prin culorile verde sau roz, prin nota „fa” sau parfum de trandafiri, de lăcrămioare.

e)      chackra gâtului, Vishuda, poate fi echilibrată prin culoarea albastră sau nota „sol”.

f)        Al treilea Ochi, Ajna, se află în mijlocul frunţii, între sprâncene, poate fi echilibrată prin culoarea indigo sau nota „la”.

g)      Coroana, din creştetul capului, Sahasrara, coordonează cunoaşterea spirituală, relaţia cu divinitatea. Poate fi echilibrată cu ajutorul culorii violet, a notei „si”, prin rugăciune.

Toate corpurile, indiferent de starea de agregare, au energie potenţială şi energie cinetică, în proporţii variabile, energii care pot fi utilizate în diferite împrejurări.

Schimburile energetice realizate prin intermediul alimentelor, al aerului, sunt destul de cunoscute. În schimb utilizarea energiei cosmice, a energiei telurice, a altor forme de energie care pot fi accesate, necesită explicaţii care nu sunt la îndemâna tuturor. Fiecare informaţie ne este mai mult sau mai puţin accesibilă, în raport cu nivelul personal de informare, de evoluţie.

Unele persoane pretind că primesc informaţiile de la ghizii lor spirituali, alţii le primesc pur şi simplu. Şi aici există diferenţe. Eu nu-i percep pe Dumnezeu, pe sfinţi, pe arhangheli sau pe demoni ca pe nişte persoane, ci îi percep ca pe nişte forme de energie de diferite vibraţii, foarte înalte pentru divinitate şi pentru spiritele evoluate, foarte joase pentru demoni, pentru spiritele decăzute. Ele sunt vibraţii electromagnetice cu anumite intervale ale lungimilor de undă, existând căi prin care ne putem feri de ele, prin care pot fi contracarate. De aceea, teama de a dirija o formă de energie spre locul potrivit, ca nivel de vibraţie, teamă indusă prin „educaţie”, ne face întotdeauna rău. Nu teama, ci acţiunea rezolvă problema!

Mintea omului este ca un fel de pârghie, cu care, dacă alegi punctul de sprijin potrivit, poţi muta energii uriaşe, cu efort mult mai mic decât ar fi de aşteptat. Punctul de sprijin potrivit este credinţa. Dacă o ai, te poţi baza pe ea. Mutarea acestor energii este la îndemâna tuturor acelora care au credinţă nestrămutată. Nu pot face toţi oamenii asta, pentru că, de cele mai multe ori, mimează credinţa. Energia „gând” are cea mai mare viteză de deplasare în spaţiu. Ajunge, practic instantaneu, la destinaţie, indiferent de distanţă. Este ceea ce numim telepatie. Energia „CUVÂNT” are cea mai mare putere de materializare a energiei „gând”, este arma cea mai puternică, cea mai de temut, dar şi leacul cel mai bun, panaceul!

Flacăra, în sine, purifică. În funcţie de culoare, poate purifica doar până la nivelul vibraţiei proprii, adică al intervalului de lungimi de undă specific culorii. Flacăra roşie poate arde doar materialele inflamabile, fizice, concrete. Flacăra portocalie arde până la nivelul de vibraţie al culorii portocaliu…Dintre culorile spectrului, fiecare vibraţie, pornind de la roşu spre violet, are ascendent asupra celorlalte, adică arde, metamorfozează, tot ce este sub ea ca nivel de vibraţie. Culoarea violetă este limita superioară, are cel mai înalt nivel de vibraţie, al divinităţii, şi poate purifica atât corpul fizic, cât şi celelalte corpuri energetice, aura. Ca să poţi s-o foloseşti, trebuie să ai acces la ea prin vibraţia proprie. Şi, ca să poată să te ajuta, întâi te aduce la nivelul ei de vibraţie, apoi îţi rezolvă problema. Poţi fi ajutat, pe moment, cu flacăra violetă, dar accesul este limitat în timp, dacă nu te îngrijeşti de propria evoluţie. Adică, o persoană înzestrată cu credinţă nestrămutată în Dumnezeu, poate să cureţe mediul din jurul tău de energii perverse dar, când nu se mai ocupă de problema ta, poţi reveni la forma iniţială, ca efect al modului propriu, greşit, de a gândi, de a acţiona.

O poveste spune că, într-unul din oraşele guvernate de un calif, era secetă mare, mureau oamenii şi vitele de sete, recoltele erau compromise şi nu mai aveau ce mânca. Atunci, califul s-a dus la Dumnezeu cu rugămintea de a-i ajuta să scape de secetă. Dumnezeu l-a ascultat cu răbdare, şi i-a zis: mâine dimineaţă, în zori, să ieşi la poarta cetăţii şi să ceri ajutorul primului om pe care îl întâlneşti. A doua zi de dimineaţă, primul om întâlnit era sărac, slab, tuciuriu. Califul i-a cerut ajutorul, săracul s-a rugat la Doamne – Doamne şi, curând, au început ploile. Şi plouă, şi plouă… Recolta era îmbelşugată dar, din cauza ploilor, a mucegăit, aşa încât a apărut, din nou, spectrul foametei. Şi iar s-a dus califul la Dumnezeu, iar a fost ascultat cu răbdare, iar a fost trimis la poarta cetăţii pentru a cere sprijinul primului om întâlnit în pragul dimineţii. Acolo, acelaşi om sărăcuţ, care s-a rugat la Dumnezeu şi…s-au oprit ploile, cetatea a început să înflorească. Văzând asta, califul s-a dus şi l-a întrebat pe om ce face el atât de deosebit pentru Dumnezeu, de primeşte imediat răspuns la rugăminţile lui. Omul i-a răspuns că dimineaţa, când se scoală, se spală, se îmbracă, mănâncă, apoi se duce la lucru. Seara , când vine acasă, se spală, mănâncă, mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ziua care a trecut. Ceea ce-i prisoseşte, dă săracilor. Apoi se culcă.

De unde se vede că nu e foarte greu să ajungi să fii la nivelul de vibraţie al divinităţii, al flăcării violete. Trebuie să nu faci, niciodată, rău cu bună ştiinţă şi, dacă ţi se cere şi poţi, să faci bine. Dar, prin manipularea credinţei, oamenilor li s-a indus ideea că sunt născuţi din păcat, că orice lucru bun este un păcat, că „ţi se iartă din păcate” doar dacă urmezi un anumit drum, acela trasat de interesele bisericii, dacă plăteşti unui slujitor al bisericii etc. După cât poate fi manipulat, fiecare om are un anumit grad de credinţă.

Starea de boală, starea de neîmplinire, starea de teamă, sunt, de fapt, dereglări ale câmpului energetic propriu, fie datorită gândirii defectuoase, fie datorită intervenţiilor exterioare făcute cu bună ştiinţă şi rea credinţă: blesteme, farmece, vrăji, invidie etc. Flacăra violetă are capacitatea de a steriliza, de a purifica mediul, astfel încât organismul să nu mai lupte cu energiile perverse, ci să-şi îndeplinească funcţia firească: aceea de a menţine starea de sănătate optimă sau de a reveni la optim dacă, dintr-un motiv anume, s-a dereglat.

Dumnezeu nu este un om, cu toane şi fasoane, aşa cum se acreditează ideea. Este o forţă, care se găseşte în fiecare dintre noi, în stare activă sau latentă. Dar, nu poţi folosi ceea ce nu ştii că ai. De aceea, la majoritatea covârşitoare, se află doar în stare latentă. Cei care o au în stare activă, numită încredere nestrămutată, pot face lucruri incredibile pentru cei mai mulţi dintre semenii lor. Ei realizează paranormalul de astăzi, normalul de mâine. Pentru că, deşi opoziţia este foarte puternică, începe să se încline balanţa spre deşteptare. Religia, ca orice lucru din Univers, s-a născut, a împlinit nişte nevoi de moment ale oamenilor, dar, atingând pragul maxim al posibilităţilor ei, a ajuns la decadenţă şi va pieri. Nu mai reţin ce personalitate a spus că secolul XXI ori va fi al credinţei, ori nu va fi deloc. Dar, al credinţei, nu al religiilor manipulatoare, care îndobitocesc oamenii, impun dogme, nu acceptă spiritul liber, învrăjbesc oamenii între ei, omoară oameni în numele iubirii de oameni etc. Religia, o frază de dânşii inventată…

Flacăra violetă  lui Saint Germain, numită, uneori, flacăra lavandă a lui Quan Yin, după numele celor ce par a-i fi descoperit efectele, este una dintre multele posibilităţi de a ne face viaţa mai frumoasă, nouă şi celor din jurul nostru.

Se poate descărca, gratuit, de pe www.scribd.ro cartea „Flacăra Lavandă a lui Quan Yin, Manual de vindecare”, dar e de preferat să nu va jucaţi cu focul. Pentru că, acolo unde este un mediu curat energetic, pot ajunge şi energii cu vibraţii mai joase, de care nu ştiu prea mulţi să se ferească sau să le anihileze. De preferat ar fi ca nimeni să nu folosească nici o tehnică de lucru, indiferent de domeniul de aplicare, până când nu învaţă foarte bine tehnica de lucru, de la cineva care o cunoaşte.

Târgovişte, 23.02.2010