raza-de-soare

Elevul Dinu dintr-a XII-a

Rareori mă uit la OTV, emisiunile dumnealor nefiind genul meu. Ca să nu mai spun că, după ce am trăit într-o dictatură a proletariatului, mă îngrozeşte o nouă dictatură a poporului! A poporului şcolit în perioada postdecembristă, care ia de bun că tot ce zboară, se mănâncă!

Într-una din serile trecute însă, mi-a atras atenţia subsolul imaginii, unde scria că, la intervenţia OTV, elevul Dinu poate susţine examenul de bacalaureat, iar dirigintele elevului, Viorel Ionescu, de la liceul greco-catolic „Sfântul Iosif” din Bucureşti, a fost dat afară din învăţământ. Am înţeles că era a doua emisiune, aşa că am căutat pe Youtube prima parte.

Am ascultat cu revoltă felul în care un profesor de sport, dirigintele clasei, şi preotul Ciprian Sascău au încercat să frângă aripile unui tânăr care se exprima cursiv, convingător, care dovedea bun simţ, educaţie, dar o răbdare ajunsă la limită. O notă de patru la purtare pe semestrul întâi, pentru o poză, cu ţigara în gură, pe un site de socializare, şi o notă de şapte la purtare, pentru că, în pauze, umbla cu mâinile în buzunare pe culoarele şcolii, sfidând în acest fel pe profesorii lui, ar fi putut să împiedice participarea lui la examenul de bacalaureat. Am ascultat pe colegul lui, şef de clasă, cum abia lega cuvintele, cum îi spunea lui Dinu că şi-a făcut-o cu mâna lui, pentru că nu s-a încadrat în normele cerute, am ascultat răspunsul lui Dinu, care argumenta de ce are dreptate, am auzit părinţi susţinându-l, profesori care ignorau ce spuneau părinţii, mesaje ale colegilor lui Dinu. Am ascultat despre contribuţia postului OTV la mediatizarea întâmplării, fapt ce a determinat pe cei îndreptăţiţi să cerceteze lucrurile semnalate de băiat şi să îndrepte situaţia în timp util. Asta m-a bucurat mult, cu atât mai mult cu cât Dinu a promovat bacalaureatul cu cea mai mare medie din şcoală, prin comparaţie cu toate loazele cărora acelaşi sistem de învăţământ le facilitează obţinerea unor diplome care nu valorează nimic, dar dau iluzia posesorilor că au păcălit lumea, că prin hoţie poţi trăi bine.

De prea multă vreme, pe copiii din România nu-i mai ascultă nimeni. De cum intră pe poarta şcolii, din clasa întâi, li se năruie copilăria. Începând din clasa întâi, până termină liceul sau facultatea, programele şi manualele nu au nici o legătură cu nivelul lor de dezvoltare, au multe teme, complicate, în clasa nu înţeleg mare lucru. Nu mai au timp de joacă, de recreere, copiii mai conştiincioşi învaţă şi noaptea şi sâmbăta şi duminica, fără a reuşi să facă faţă cerinţelor aberante.

Manualele sunt îmbâcsite, nu respectă succesiunea logică a informaţiilor. Cel puţin la chimie s-au introdus încă de la clasa a VII-a teme pe care noi le făceam în facultate, eliminând informaţiile elementare pe care se bazează acele cunoştinţe, iar volumul de informaţii este înfiorător de mare. Admiterea la medicină sau farmacie este o altă nebunie, se ignoră programele, materia e şi mai stufoasă, de aceea elevii trebuie să facă meditaţii. Ca profesor, în una-două ore pe săptămână, timpul abia ajunge să predai cât de cât materia, dar nu ajunge pentru exerciţiile care ar facilita învăţarea, înţelegerea.

Profesorii sunt pregătiţi superficial, volumul enorm de hârţoage pe care trebuie sa le completeze slujitorii de la catedra îi împiedică să se ocupe de ceea ce ar trebui, de elevi, de munca la clasă, mulţi inspectori sunt despotici. În 34 de ani de învăţământ, o singură dată, imediat după ’89, am fost evaluată după activitatea de la oră. În rest, DOAR dosare, hârtii, ca şi cum rostul profesorului este să se justifice prin hârtii, nu prin rezultatele elevilor. Dacă vă mai amintiţi, în 2004 a mai fost o aşa-zisă cruciadă a celor mai buni absolvenţi de la liceul “Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, care semnala felul în care îi trata dirigintele lor, profesorul Georgescu, felul în care şcoala le-a mutilat viaţa, învăţându-i să mintă, să fie laşi, dar a fost muşamalizată, spunându-se că profesorul este un bun pedagog!!!

Cândva, directorul şcolii la care am lucrat a bătut crunt un elev, în cabinetul dumnealui, în faţa câtorva profesori şi maiştri, pentru că ar fi smuls o priză dintr-o sală de curs, nefiind supravegheaţi de nici un profesor. Elevul l-a rugat ca, dacă tot l-a bătut, să nu-l mai pedepsească în plus, dar directorul l-a şi exmatriculat , la finalul clasei a XII-a. Aceia care au văzut bătaia au tăcut când directorul a spus ca elevul minte, că n-a fost bătut, ba chiar au votat exmatricularea! O singură profesoară, de matematică, s-a abţinut de la vot. Ştiind-o serioasă, am întrebat-o, după consiliu, ce ştie ea şi nu ştim noi şi mi-a relatat că a fost martoră când directorul l-a bătut cumplit pe elev. Astfel de oameni distrug inteligenţa românească, dorinţa de a învăţa a copiilor, spiritul lor de dreptate, uneori şi viitorul lor, sub privirile mult prea indiferente, dacă nu chiar îngăduitoare, ale celor din jur.

Nu văd rostul religiei în şcoli, obiect care nu numai că încarcă inutil programa şi nu e chiar facultativ cum se spune, dar e încă un deserviciu adus educaţiei, credinţei reale, nu de faţadă, preoţii nefiind printre cele mai potrivite modele pentru copii, pentru că dintotdeauna se spune să faci ce spune popa, nu ce face el. În ultimul timp prea mulţi preoţi fac mai mult rău credinţei, prin felul în care se poartă, decât fac sectele, multe din învăţăturile şi practicile lor fiind demne de inchiziţia evului mediu. Ca să nu mai spun cum am văzut că se fac orele de religie: mulţi profesori lipseau, copiii pierdeau vremea. Iar când veneau, era circ în clasă!

Despre religie ar trebui discutat doar când vârsta unui om îi permite să înţeleagă fundamentele credinţei, pentru a alege în cunoştinţă de cauză felul în care îşi manifestă credinţa, respectiv religia. Şi nu în şcoală, ci la biserică, acasă, în cercuri facultative. Credinţa este o opţiune interioară, nu de faţadă. Religia se predă în şcoli la fel ca oricare obiect, de către oameni aflaţi pe toată scara de competenţă, de la zero la foarte buni. Doar că, fiind legată de suflet, cei incompetenţi schilodesc sufletele copiilor, înainte de a înţelege ei despre ce este vorba, ce înseamnă credinţă, ce înseamnă Dumnezeu, unde se află el.

Credinţa ar trebui să ne unească, religiile ne dezbină. Necredincioşi, ghiauri, goici…Tot ce faci pare a fi păcat pentru preasfinţiile lor, trebuie să trăieşti iadul pe Pământ, pentru a ajunge în raiul iluzoriu, în timp ce ei valorifică din plin binele şi raiul terestru. Credinţa ar trebui să ne facă mai buni, mai toleranţi. „Să ridice piatra acela care n-a greşit niciodată”, spune Biblia. Faţă de câte biserici sunt sau se ridică în România, faţă de numărul uriaş de preoţi care au ieşit şi ies pe porţile facultăţilor de teologie în ultima vreme, vi se pare că suntem mai buni, mai toleranţi, mai muncitori?

În Turcia sau India nu există prea multe reguli de circulaţie, dar nici accidente. La noi, fiecare mişcare în trafic este reglementată, dar clipă de clipă sunt mediatizate accidente înfiorătoare. Nu cumva pentru că teama de a nu călca vreuna dintre regulile de circulaţie, determină accidentele? La fel se întâmplă şi cu „poruncile”, dogmele şi canoanele care au înlocuit bunul simţ. Teama provoacă oamenilor mai multe daune decât neştiinţa, iar la noi ameninţările, represiunile, abuzurile, sunt atât de frecvente, încât anormalul a căpătat aparenţa normalităţii. În asemenea condiţii un elev bine pregătit a putut fi pus în situaţia de a nu intra în bacalaureat, în timp ce elevi mai puţin pregătiţi, sau chiar nepregătiţi, nu au această problemă.

„Nu cerceta aceste legi”, că poate-ajungi să le-nţelegi şi vei putea să te dezlegi…